La moment dat vin trei domni și se așează la masa de lângă mine, care se află la o distanță atât de mică încât nici dacă ai vrea, n-ai putea evita să auzi discuțiile veciniilor. Cam la fel cum a fost în apartemaentul în care am locuit în București, de altfel.
Imaginați-vă cât de surprins am rămas când am aflat că domnii sunt fizicieni și că printre altele discutau string theory. Cu tupeu mi-am cerut scuze că-i intrerup și le-am pus câteva întrebări legat de viitoarele mele studii. Matematica este un domeniu foarte larg și eram curios încotro s-o iau dacă vreau să pricep string-theory.
După ceva timp unul a plecat. Iar apoi încă unul. Singur a rămas fizicianul de origine norvegiană. Cu el am mai palavragit despre viață și fotbal (am evitat să vorbesc despre știință fiindcă locația nu mi s-a părut tocmai adecvată), iar când domnul a plecat mi-a dat cartea lui de vizită. Dânsul este cercetător în SUA, la laboratorul național de superconductivitate...sau cum se numește în română...de la Michigan State. Mi-a spus că dacă am întrebări sau idei, să nu ezit să-i trimit un mail.
Am rămas cu gura căscată. Nu mi-a venit să cred că am dat peste o persoană ca el. În lumea mea, el este ceea ce vedetele sportive sunt pentru mulți alții. Dar așa sunt eu. Mereu dau de oameni interesanți în locuri neașteptate. Mereu mi se ivesc oportunități și mereu mi se repetă lecția că relații sunt cel puțin la fel de importante precum know-how. Dar încă mă mir că pățesc chestii din ăstea; vorba lui Mario Balotteli, după golul lui contra United:
”Why always me?”
