Dor de România

Pe aeroportul din Amsterdam trebuie să treci un punct de control unde-ți verifică pașaportul și o persoană foarte serioasă se uită, cu mai multă sau puțină suspiciune, la fața ta. Îmi aduc aminte de acel punct de control fiindcă-n 2001, când mă-ntorceam de la sora mea, care atunci locuia în SUA, îmi anunțau numele la stația de amplificare a aeroportului și spuneau că dacă nu mă silesc, avionul pleacă fără mine.

Normal că nu vroiam asta. Așa că am fugit și când am urcat pe avion, neputând să vorbesc din cauza sprintului tocmai efectuat, m-am prăbușit pe spate printre scaunele din Business Class și am intrebat printre răsuflări care l-ar fi făcut gelos chiar și pe Darth Vader : ”My. Luggage?” Un steward african, care ar fi putut să joace rolul principal în filmul ”The Green Mile”, s-a uitat la mine zâmbind și a spus: ”It made it.”

De data asta nu am fost prea grăbit. În fața mea, lângă șirul de oameni cu pașapoartele în mână, pășea un irlandez al căruia job, în acel moment, era să îndrumeze cei cu pașaport de UE spre ghișeu din dreapta și pe cei cu alte pașapoarte spre ghișeul din stânga. Dânsul era atât de prietenos încât la moment dat a-nceput să vorbească cu un domn aflat mai la-nceputul cozii. Discuția a fost una prietenoasă: ”Da, domnule, culmea cum viată-l duce pe un irlandez să muncească în Amsterdam”. La moment dat a venit un coleg a irlandezului și i-a atras atenția de la domnul din coadă, care de altfel era suedez; irlandezul trebuia să plece altundeva. Chiar inainte să plece, s-a-ntors și a mers înapoi la suedez, a dat mâna cu el și i-a urat drum bun. Gestul a fost foarte impresionant având în vedere că irlandezul lucra într-un aeroport imens și că suedezul cu siguranță nu era primul călător pe care l-a văzut.

Mie mi-a fugit gândul la nenumăratele ore petrecută într-o cafenea din România, chiar în aceeași cafenea, chiar mai multe zile, lăsând bacșiș de fiecare dată, fără să primesc nici măcar un zâmbet de la ospătar. Dor de România?

B.