El stă cuprins de-o presimţire gravă.
Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă.
Sărută braţul zâmbitoarei fete.
- Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă...
Atât şopti, cu faţa la perete,
Căci se temea acum să nu-l îmbete
Ameţitoarea ochilor otravă.
Şi ea s-a dus... În clipa asta mare
I-a aruncat din prag o sărutare
Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume...
O, tu cea mai nebună dintre toate,
Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume
Atâtea zeci de mii de strănepoate!...
George Topârceanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu