Cei patru lideri ale partidelor din opoziție și-au prezentat programul lor de guvernare. Ei patru sunt Mona Sahlin (socialdemocrații), Lars Ohly (stânga) și "purtătorii de cuvânt" a verzilor Maria Wetterstrand și Peter Eriksson; citind articolul lor în DN mi-a fugit gândul la șeriful din Nottingham. Însă întâi, haideți s-o luăm de la capăt.
Cei patru au propus șase puncte concrete pentru a pune Suedia pe picioare. Nu știu cu cine se compară deoarce multe sondaje arată că economia suedeză este cea mai sănătoasă din UE și că cerința mâini de muncă a început să crească, însă ei sunt convinși că Suedia este praf și că ei sunt singuri care o pot salva. Am observat că în retorica alianței roșu-verde lipsește orice vorbă despre criza financiară; de parcă nu ar fi existat! Apoi, cu o nesimțire golănească și un tupeu nemaivăzut de la Che încoace, mai și încearcă să ne toarne în cap că șomajul este vina guvernului.
Cele șase puncte din programul lor înseamnă toate același lucru: un semnal clar că dacă tragi tare, dacă muncești mult, dacă ai idei, dacă vrei mai mult pentru tine și pentru celor care ți-s dragi ești considerat inamicul numărul unul al poporului și meriți să fi taxat. Această stânga, pătată cu verde, ne asigură că vor mări impozitele doar pentru cei cu salarii mari, însă atunci când ne uităm la cine de fapt se referă putem vedea că polițiști, profesori și asistentele medicale aparțin clasei bogată, care merită să fie taxată pentru nesimțirea lor de a se îmbogăți pe seama altora. Apoi, odată cu realizarea că cei patru într-adevăr sunt chiar atât de paraleli cu realitatea, cel puțin eu mă gândesc dacă mai am vreun paracetamol prin casă.
Eu mă întreb cum dânșii pot să creadă că economia suedeză poate beneficia din scăderea puterii de cumpărare, din mărirea sectorului bugetar sau, doamne ferește, micșorarea zilei de muncă de la opt la șase ore pe zi cu același salar. Toate aceste măresc cheltuelile de stat și mănâncă din rentabilitatea firmelor din sectorul privat, fără să crească numărul total de bani care sunt în Suedia. Dacă iei de la un cetățean și dai la altul, și o faci cu o obsesie nemaivăzută într-o țară democratică, nu înseamna că ai mărit suma totală de bani. În efect, nu ai creat o creștere economică. Nu contează cum două persoane împart între ei 100 de coroane; tot 100 de coroane vor avea.
Ceea ce este cel mai îngrozitor este că o mare perte din turma care votează roșuverde chiar crede că economia de piață nu funcționează. Profesioniștii de cafenele, că asta este meseria cea mai obijnuită a turmei, dau drept dovadă China, care cică prin socialism au ajuns unde sunt. Au uitat un simplu fapt istoric: Creștearea economica din China a luat avânt o dată cu liberalizarea societății prin decretul Partidului Comunist care a stabilit că nu este un lucru urât să fii bogat. Pentru ca să puteți avea un pic de perspectivă; partidul socialist de aici, cel cu Lars Ohly în frunte, considera că este mai onorabil să caștigi o avere la loto decât s-o muncești. Iar el vrea să guverneze țara!
Nu spun că nu există nici-un beneficiu cu redistribuirea belșugului, sau cu o protecție socială bine pusă la punct, însă nu asta este problema în Suedia. Problema este că suta aia de coroane nu mai ajunge. Redistribuirea resurselor le-a mers socialdemocraților timp de 90 de ani fiindcă activitățile firmelor mari, multe dintre ele infințate înainte ca socialdemocrații să ajungă la putere, asigurau un flux constant de bani care puteau fi redistribuiți prin impozitare și creșterea sistemului social. Acuma însă nu mai este așa și să crezi că poți să împarți o sută de coroane în așa fel încât va deveni patru sute de coroane este absurd.
Dar totul nu este negru, așa cum este atunci când amesteci culorile roșu și verde, deoarece mai sunt vreo 95 de zile pâna la alegeri și sondajele arată că guvernul de dreaptă devine din ce în ce mai popular. După atâția ani se pare că Suedia în sfârșit și-a dat seama că Robin Hood este șeriful și că șeriful de fapt este Robin Hood.
B.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu