sâmbătă, 28 februarie 2009

Ganduri, ganduri si iarasi ganduri; motivul pentru care exist, nu?

Nu am mai scris ceva pe blog fiindca chiar nu stiu despre ce sa scriu. Am scris o groaza de pagini in caietul meu, dar ceea ce scriu-n caiet este mult prea personal pentru blog. Unele lucruri sunt doar pentru ochii mei. O singura data am facut greseala sa las pe cineva sa vada ce am scris in caietele mele si n-am de gand sa mai repet acea greseala din nou.

Am avut o saptamana ciudata. Am multe chestii de rezolvat si se pare ca le-am rezolvat pe toate. Chiar mi se pare ciudat ca am reusit. Acum si eu pot sa incep sa privesc spre viitor dupa ce, timp de doi-trei ani, am trait o singura clipa din trecutul meu. Chiar ma gandeam ieri ca sunt exact ca pacientul care se trezeste dintr-o coma si intreaba; in ce an suntem si cum adica iPhone? Lumea s-a invartit in jurul soarelui de cateva ori de la ultima mea amintire care nu este patata de acel moment. Ceea ce ma bulverseaza cel mai mult este ca n-ar fi trebuit sa se intample, dar s-a intamplat fiindca i-am permis sa se intample. Vina mie-mi apartine.

Peste cateva zile voi fi ok; voi fi unde trebuie si voi privi spre horizont. Pana sa-mi prind curaj sa zbor din nou mai este, dar macar sunt treaz si cu ochii pe horizont. Nu pot sa descriu cat de bine se simte acuma cand scap de lanturile trecutului, care m-au tinut legat de acel moment si incapabil sa fac ceva constructiv. Incet imi aduc aminte de cine am fost, adica inainte sa se petreaca acel moment care m-a legat si realizez ca, undeva sub suprafata asta cu par lung si ochi obositi, exista un cineva care este dinamic si tare - adica eu. Peste 35 de minute am programare sa ma tund.

Urmeaza cateva schimbari majore in viata mea si, desi sunt sigur ca-mi vor prinde bine, nu pot sa nu fiu un pic melancolic. Unele aspecte din viata mea aici in Bucuresti sunt foarte frumoase. Nu credeam acum un an ca am sa zic ceea ca urmeaza sa zic, dar chiar imi place aici. Intr-un oras plin de oameni urati, plin de egoism si parsivism, dau uneori de oameni frumosi si fiindca locuiesc unde locuiesc, adica-n Bucuresti, pot aprecia frumusetea mult mai mult. In Bucuresti chiar poti pune frumusetea in perspectiva si este un lux pe care nu-l ai peste tot. Cum ziceam, imi place aici, dar nu vreau sa mai fiu in situatia in care am fost. Vreau sa detin singur controlul asupra vietii mele. N-a fost asa pana acum. De 8 luni, din august 2008, ma tot zbat sa preiau controlul asupra vietii mele, iar acum, in sfarsit, simt ca am reusit oarecum. Pot zice din nou ca de-acum incolo depinde doar de mine.

Tot m-am gandit ca probabil exista o lectie de viata undeva in toata povestea asta care mi-a fost viata timp de cativa ani, doar ca pana acum n-am inteles care este. Ultimele zile mi-am dat seama care este acea lectie de viata.

Daca dai din tine prea mult ajungi sa fi cu sufletul gol si singur. Adica ajungi in acelas loc cu cei care nu dau niciodata din ei. Daca dai totul, adica absolut totul, nu mai ai nimica si atunci nu esti bun de nimic; nici pentru tine si nici pentru cei din jurul tau. Daca nu dai din tine niciodata esti intr-adevar o persoana saraca si vei muri stiind foarte bine ca se putea mai mult, asta in daca ai ceva in cap, dar sa dai prea mult are acelas efect: ramai cu-n sentiment ca esti singur oricat de multi oameni cunosti, te ratacesti si uiti cine ai fost si de ce esti capabil. Si asta este, in opinia mea, cea mai mare paguba pe care i-o putem face lumii si creatiei lui Dumnezeu.

B.

2 comentarii:

Anonim spunea...

jag blev rörd.
mumi

Vali Piros spunea...

imi pare rau ca n-am ajuns aseara, dar iti doresc succes in ceea ce-ti doresti