duminică, 14 martie 2010

Locul meu

Ascultam canalul de jazz de pe Spotify scriam la proiectul meu când am făcut o pauză pentru a vizita site-ul lui NASA - de unde am şi şterpelit imaginea de mai sus - pentru a afla ultimele noutăţi din lumea viselor mele. La moment dat aud cum vocea minunată lui Norah Jones începe să cânte "I Don't Miss You At All". Dau click ca să văd următoarea imagine şi uitaţivă ce-mi apare. Se putea potrivi mai bine? Dacă eram şi eu pe acea navă aş fi cântat împreună cu minunata Norah - I don't miss you at all...



Foarte tare, nu-i aşa? M-aş duce mâine dacă m-ar lua cu ei, sincer, şi nici nu m-aşi gândi la riscuri. De când sunt mic, chiar foarte mic, mă uit spre stele si mă întreb ce exstă dincolo de stelele pe care le văd. Alte stele? Sunt la fel? Sau sunt altfel? Şi dincolo de ele ce este? Şi până unde poţi folosi cuvântul "este" pentru a descrie universul? Cum e acolo unde nu mai are sens să spui că este ceva? Cum este nimic? Recunosc că este un adevărat calvar să fiu eu uneori...

Acuma când mă uit spre cer simt că mă cuprinde o modestie nemaipomenită. Realizez că sunt atât de mic şi insignificant. Problemele mele sunt atât de infantile. Uitându-mă spre cer simt cum îmi dispar toate neczurile şi aproape că mi-e ruşine că m-am lăsat, şi încă mă mai las, prostănac ce sunt, afectat de nimicuri. O prietenă foarte bună mi-a povestit la o cafea undeva prin Bucureşti cum a întrebat-o fratele ei dacă încă nu şi-a găsit şi ea locul undeva. Zicea că i-a răspuns nu. Când mi-a povestit i-am spus că ştiu cum este să simţi că nu aparţi niciunde şi că eu m-am lăsat bătut şi nici măcar nu mai caut acel loc. Accept că-s o fire neliniştită şi încerc să fiu prieten bun celor care mi-s prieteni buni, să nu mai mă aştept la lucruri mari de la persoane mici şi să zâmbesc mult şi cu poftă.

Ieri seara, însă, mă plimbam spre casă de la maşină gândidu-mă cu un strop de tristeţe că aş vrea să-mi găsesc şi eu locul undeva. Dintr-o dată am văzut că este senin şi că stelele strălucesc. M-am oprit din mers şi mi-am dat capul pe spate cât de mult mi-a permis gâtul şi m-am uitat şi m-am pierdut. O stea, nu ştiu care, sclipea foarte furiosă. Înstantaneu a început vocea din subconştientul meu, vocea pe care o cunosc de când eram foarte foarte mic; de ce sclipeşte? Ce-i dincolo de steaua aceea? Chiar e o stea? Poate că e o planetă? Jupiter? Saturn? Sau nu! Poate e o galaxie; sau o nebuloasă din aia frumoasă al căruia poză am postat-o pe blog! Oare cât e până acolo? Oare o să fim în stare să mergem acolo cândva?

S-ar putea să-mi fi găsit şi eu locul într-un final. Iubesc că eu sunt eu.

B.

Un comentariu:

Dana spunea...

Bine ai venit in lumea mea! Este frustrant, nu-i asa, sa ai mii de intrebari si sa cunosti faptul ca, chiar daca ai primi raspuns la toate, tot nu ai reusi sa pricepi, din cauza capacitatii limitate de intelegere a creierului uman. Si atunci nu-ti ramane decat sa te uiti la stele si sa te bucuri de sclipirea lor linistitoare...